Povești din terapie #6

Astăzi aș vrea să vă vorbesc despre talent.

Săptămânal primesc de la părinți sau cunoștințe, filmulețe cu copii mici, de obicei de origine asiatică, dar nu numai, care interpretează partituri mai mari decât numărul lor la pantof, într-un ritm amețitor. Ce se întâmplă de fapt?

O să-mi încep pledoaria cu un studiu științific realizat de Michael Howe, Jane Davidson și John Sloboda. Ei au pornit de la următoarea dihotomie: nivelurile înalte la care se ajunge în muzică se bazează pe structuri înnăscute ale creierului, adică talent, sau sunt pur și simplu rezultatul învățării și practicii.

Într-un studio au fost împărțiți în secret doua grupe (nu li s-a spus pt a nu fi influențați) pe baza unei evaluări a aptitudinilor făcute de profesorii lor sau a talentului perceput. După câțiva ani , studenții care au obținut cele mai bune cotări au fost cei care exersaseră cel mai mult, indiferent de grupa de talent în care fuseseră repartizați anterior. Aceasta sugerează că practica e cauza succesului, nu doar ceva corelat cu el.

Așadar,, crudul adevăr” este că nu poți ajunge la performanță doar cu o oră sau două de pian pe săptămână,  nici măcar în cazurile copiilor cu auz absolut. Da, copilul poate ajunge să învețe câteva cântecele simple, însă performanța cere studiu mult individual și culmea cu cât avansezi, cu atât trebuie mai mult să studiezi, întrucât și gradul de dificultate al pieselor crește.

Prin metoda Piano Therapy, ne propunem să-l ajutăm pe copil în dezvoltarea sa integrativă, să-și dezvolte atenția, motricitatea, limbajul și să scădem comportamentele disruptive, învățarea cântecelor, nefiind un target principal și o consecință. Însă cu toate acestea întrebarea des întâlnită este : A mai învățat și el un cântecel?

Așadar, dragi părinți care vreți Fur Elise după doar câteva ore de pian, muzica nu este ușoară și pentru a ajunge la performanță trebuie mult studiu.

Cu sinceritate,

Tatiana Dănciulescu